[Scris inițial pe Facebook]

Mergeam cu 104 de la Unirea spre Piata Alba Iulia. Stateam la geam, pe locul preferat. La una din statii a urcat multa lume; pe locul din fata mea se aseaza o fata.
Avea ochii mai albastri ca marea si parul mai galben decat spicul de grau copt. Azi mai avea o sclipire in ochii ei superbi, o lumina intensa ca a unui ghetar in flacari…
Era ea insasi o lume mai vie decat orice imaginatie, mai vie decat viata insasi.
Dar muschii fetei ii conturau o tristete profunda, foarte bine ascunsa… Parca nici nu m-a auzit cand i-am spus “Buna”. A tresarit abia cand i-am facut cu mana si atunci a inceput sa faca niste semne cu dreapta ei alba; am inteles imediat ca nu putea auzi si nici vorbi. I-am luat mana cu stanga mea si mi-a zambit. 104 nu mai exista, si nici in Bucuresti nu mai eram… stateam amandoi pe o banca in parc admirand primii fulgi din acel an, tinandu-ne strans de mana; stateam amandoi pe o banca in parc, doi straini cu aceeasi lume interioara in limbi diferite. Ne vazuseram de cateva ori, doar in imaginatia noastra.
A trecut doar o statie si parca ne stiam de cand eram mici… Mi-a scris pe o foaie adresa postala si a coborat intr-o clipire. M-am ridicat de pe scaun dar autobuzul deja plecase, iar cand m-am uitat in spate, in jurul statiei nu mai era nimeni, nu mai era nimic. Ar fi trebuit sa o vad! Dar nu era. Nu a fost niciodata.
De fapt eram singur in autobuz de cateva statii bune si totusi aveam o foaie cu o adresa postala in buzunar. Mergeam cu 104 de la Unirea spre Piata Alba Iulia.